Experiente cu Domnul in Rusia

În dată de 23 aprilie 2007, am plecat pentru prima dată, cu un grup de fraţi din Biserica Penticostală Betleem Londra, în Siberia Orientală, zona Vladivostok şi Nahotka. Vladivostokul se afla la9582 km de Moscova. Este cel mai important oraş port al Rusiei de la marea Japoniei. La 250 km de Vladivostok se află oraşul Nahotka. Acest oraş era locul unde pe vremea Uniunii Sovietice se strângeau deţinuţii politici pentru a fi apoi repartizaţi în închisorile din Siberia Orientală. Este ultima staţie a căii ferate numită „transiberiana” de pe teritoriul Rusiei.

În Nahotka există două biserici penticostale, având în jur de 450-500 membri fiecare. Le-am vizitat pe amândouă, am întâlnit fraţi sinceri care Îl caută pe Domnul cu o inimă curată. În biserica păstorită de fratele Nikolae Latkinova am avut o părtăşie minunată în prezenţa Duhului Sfânt, acolo la capătul pământului, noi români, ei ruşi, Domnul ne-a cercetat într-un mod deosebit. Am descoperit că aveau cântări pe care le ştiam şi noi. Le-am cântat împreună, ei în limba rusă, iar noi în română îl lăudăm pe Dumnezeu. Fratele Victor Şerban care era cu noi şi fiind dirijorul corului bărbătesc în Biserica Betleem din Londra, ajutat de fraţii Colea şi Andrusa, translatorii echipei de misiune, a reuşit împreună cu corul fraţilor ruşi şi cu noi, românii, să facă două cântări de cor cântate în ambele limbi.

Când cântam spre slava Domnului aceste cântări mă gândeam ce frumos va fi în ziua când nu numai din Rusia şi România, ci din toate popoarele de pe pământ vom cânta spre slava Domnului, în Raiul lui Dumnezeu (Apocalipsa 7:9-10). La sfârşitul acelei seri, un frate din oraşul Balşoi Kaminka ne-a mărturisit felul în care s-a întors la Dumnezeu.

Înainte de a se pocăi, el era un tânăr care consuma foarte multe droguri. (Vreau să menţionez că în toată Rusia tinerii se droghează foarte mult.)

Când a rămas odată fără bani, pentru droguri, a intrat noaptea într-o bibliotecă şi a furat câte cărţi a putut duce el în mâini. A mers în piaţă şi a început să vândă cărţile. Vindea cărţile şi cu banii obţinuţi cumpăra droguri. Într-o zi, a mers în piaţă cu o carte, dar primul om care a luat-o în mână, a deschis-o, s-a uitat puţin în ea, a închis-o repede, i-a dat-o înapoi şi a plecat. La fel a făcut şi al doilea om şi al treilea şi toată ziua aceea nu a putut să vândă cartea. Seara când s-a dus acasă, supărat că nu şi-a vândut cartea, a început să citească în ea să vadă ce fel de carte este. Era Biblia. Ne spunea tânărul că nu a auzit în viaţa lui o cântare de la adunare, nu a auzit nici o predică, nu a fost la biserică niciodată în viaţă, dar din seara aceea a început să citească Biblia cea furată şi a tot citit. Cuvântul lui Dumnezeu a lucrat în viaţa lui, nu s-a mai drogat pentru că a fost eliberat de puterea lui Dumezeu citind Cuvântul Domnului. Era lider de tineret în biserica penticostală din oraşul Balşoi Kaminka, de lângă Vladivostok. Totul a început de la Biblia pe care el a furat-o. Cuvântul Domnului are putere să mântuiască pe oricine. Să citim, să citim şi să împlinim Cuvântul lui Dumnezeu.

C.N

Iosif Anca - Pomul de Craciun Part II

Cum şi unde a început tradiţia pomului de Crăciun? Cu mii de ani în urmă, copacii veşnic verzi au fost văzuţi ca un simbol al vieţii, ca un semn cert că lumina soarelui şi primăvara vor reveni curând şi oamenii au început să-i venereze. În Roma antică, oamenii îşi împodobeau casele şi templele cu verdeaţă pe timpul sărbătorilor din decembrie, pentru a-şi aminti de vremurile fericite, iar oamenii intrau în atmosfera de sărbătoare şi făceau schimb de daruri. Poporul scandinaviei se închina la pomii care erau mereu verzi. Ei credeau că spiritele locuiau în ei, aşa că oamenii şi-au adus pomi în casa lor pentru a încânta aceste spirite şi pentru a căuta binecuvântarea lor. În China, pinul veşnic verde a ajuns să fie socotit un simbol al longevităţii şi nemuririi. În ziua de astăzi, tradiţia celebrării sezonului hibernal a devenit strâns legată de creştinism. În timp, împodobirea pomului de Crăciun a ajuns să simbolizeze spiritul luminos al primăverii care triumfă asupra întunecimii iernii. Iar pomul împodobit şi luminat a devenit o parte sine-qua-non a Crăciunului. Prima referire despre un brad decorat pentru Crăciun apare la Riga, în Lituania, în anul 1510. Mai există o referire scrisă cu privire la pomul de Craciun în Germania, datată din anul 1531. Cronicarul german Balthasar Beck aminteşte în anul 1600 de existenţa, în Alsacia, a obiceiului de a atârna crengi de brad de tavanul încăperii, obicei parcticat îndeosebi de către breslele meşteşugăreşti. Răspândirea de care s-a bucurat pomul de Crăciun în ţările protestante, a fost înlesnită şi de tradiţia conform căreia Martin Luther a fost cel dintâi care a introdus lumânările în pomul de Crăciun. În Anglia, pomul de Crăciun şi-a făcut apariţia pentru prima dată atunci când regina Victoria s-a căsătorit cu prinţul Albert, care era de origine germană. În 1841, acesta a amenajat un pom de Crăciun în Castelul Windsor de lângă Londra, pentru a-i aminti de ţara sa de baştină. Apoi tradiţia pomului de Crăciun a traversat Oceanul Atlantic şi a ajuns în Statele Unite pe la sfârşitul anilor 1800, adusă de imigranţii din Anglia şi Germania. În cele din urmă, obiceiul s-a răspândit pretutindeni în lume. An după an, pomul de Crăciun a devenit tot mai strălucitor. Lumânărilor li s-au adăugat beteala şi podoabele, iar în cele din urmă, şi un înger şi o stea care s-au plasat în vârful pomului. În curând, la gura sobei au început să se spună poveşti despre legenda pomului de Crăciun. În prezent, tradiţia pomului de Crăciun este mai puternică decât oricând, probabil în special datorită uimitoarei atracţii comerciale. În ultimul secol, la sfârşit de an, pomii de Crăciun fantastic împodobiţi au putut fi admiraţi în aproape toate oraşele moderne, în centrele lor comerciale, în hoteluri şi restaurante, indiferent de religia majoritară din ţara respectivă.

Iosif Anca - Craciunul Part I

Crăciunul (expresia consacrată sărbătorii „Naşterea Domnului”), nu era o sărbătoare în vremea apostolilor. Părinţii apostolici şi apologeţii (primele două secole) îl omit din lista lor de sărbători; Origen afirmă că în Scripturi doar păcătoşii, nu sfinţii, îşi sărbătoresc zilele lor de naştere. Prima evidenţă a sărbătorii Crăciunului este din Egipt (c. 200 d. Hr.), când Clement din Alexandria spune că anumiţi teologi egipteni „prea curioşi” desemnează, nu numai anul, ci şi ziua naşterii lui Hristos, punând-o în 25 Pachon (20 mai) în al 28-lea an al lui Augustus. Alţii au ajuns la data de 24 sau 25 Pharmauthi (19 sau 20 aprilie). Lucrarea „De paschæ computus”, scrisă în anul 243 d H pune naşterea lui Hristos pe 28 martie. Alte scrieri ale vremii arată că în Cipru, la sfârşitul secolului al IV-lea, se afirma că Hristos s-a născut pe 6 ianuarie şi a fost botezat pe 8 noiembrie. Efraim Syrus arată că Mesopotamia încă mai punea festivalul naşterii la 13 zile după solstiţiul de iarnă (6 ianuarie). Armenia în acelaşi fel a ignorat şi încă mai ignoră festivalul din decembrie. În Capodocia, predicile lui Grigore din Nyssa dovedesc faptul că 25 decembrie se sărbătorea în anul 380. În Antiohia, la sărbătoarea Sf. Filogonius (c. 386) Chrysostom încearcă să unească Antiohia în a celebra naşterea lui Hristos pe 25 decembrie, parte a comunităţii ţinând-o deja în acea zi. În Apus, spune el, sărbătoarea era astfel ţinută, dar conservatorii s-au opus adesea, totuşi în final a avut succes. La Roma cea mai timpurie evidenţă este Calendarul Filocalia, compilat în anul 354, conform căruia Isus Hristos s-a născut înaintea calendelor din ianuarie (25 decembrie), o vineri, a patrusprezecea zi a lunii. Detaliile lovesc cu tradiţia şi posibilitatea, pentru că în nici un an dintre 751 şi 754 A.U.C. nu putea ca 25 decembrie să cadă vinerea; tradiţia este constantă în a pune naşterea lui Hristos miercurea. În vremea lui Ieronim şi Augustin, sărbătoarea din decembrie era stabilită, deşi Augustin o omite dintr-o listă de festivaluri de primă clasă. Din secolul al IV-lea fiecare calendar apusean atribuie sărbătoarea zilei de 25 decembrie. Totuşi Enciclopedia Catolică adminte următoarele: „Crăciunul nu a fost dintre cele mai timpurii sărbători ale Bisericii”.Adevărul sincer este că nimeni nu ştie exact când s-a născut Hristos. Referitor la data naşterii lui Hristos, evangheliile nu oferă nici un ajutor. Recensământul nu poate fi legat în mod absolul de o anumită perioadă a anului, iar argumentele bazate pe slujirea la templu a lui Zaharia sunt instabile. Analogia festivalurilor V T duce la o analogie a relaţiei Paştelui evreiesc şi a Cinzecimii pentru a conecta Naşterea cu sărbătoarea Corturilor, combinând, de asemenea, faptul morţii lui Hristos în Nisan cu trei ani şi jumătate de slujire ( Daniel 9:27), dar toate acestea rămân nedefinite în mod absolut.

Moise Lucaci

Un titan al credintei s-a stins in ziua 11.12.2013, din viata: pastorul Moise Lucaci. Un om care a predicat cu ravna Evanghelia si a trait-o. Un om care a mers la 1000 de oameni ca si la unul singur sa duca Cuvantul. Un om care a miscat multimi si care a sensibilizat inimi prin puterea Duhului Sfant.

Putini oameni isi mai schimba camasa dupa fiecare evanghelizare, cum facea fratele Moise pentru ca putini mai au ravna aceea.

Rugati-va pentru familia indoliata!

Ps: La 54 de ani sa pleci acasa inseamna ca n-ai umblat cu Dumnezeu ci ai alergat cu Dumnezeu. Inseamna ca n-ai lucrat la zi (sa treaca timpul) ci la metru liniar (sa termini cat mai repede lucrarea si sa pleci). Oh Doamne, mai ridica astfel de lucratori!

Sursa: Cristi Boariu

Iosif Anca - Asemănări între antichitate și postmodernism

De ce tipa oamenii unii la altii?

"Intr-o zi, un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:

 -De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

 -Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

 -Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? intreba din nou inteleptul

 -Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.

 Maestrul intreba din nou:

 -Totusi,nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:

 -Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta,ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige,din cauza distantei si mai mari.

 Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor,suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc,doar soptesc,murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

 In final,inteleptul concluziona, zicand:

 -Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta,nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere."

A.W. Tozer - Felul "la modă" este greşit

Poate că în zilele noastre este o idee la modă să faci oamenii să se simtă fericiţi şi să le spui că pot avea viaţa veşnică fără a o pierde vreodată doar dacă "îl acceptă pe Isus", după care pot trăi cum le place. Poţi să ţii mari conferinţe legate de acest subiect, poţi să construieşti colegii biblice şi să aduni mari grupuri de creştini ocupaţi. Dar este o greşeală. Biblia spune că tuturor celor ce L-au primit - le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu. 

Shakespeare a pus în gura lui Hamlet următoarele cuvinte: "Danemarca - întreaga Danemarcă este lăsată pradă unei mari haine de jale". Aş vrea să schimb această expresie şi să spun. "Da, Doamne, eşti al meu, chiar dacă mă costă sângele şi moartea. Eşti al meu chiar dacă mă costă pierderea prietenilor. Eşti al meu chiar dacă asta înseamnă pierderea slujbei, a poziţiei sau a rangului!" 

Mă gândesc la răposatul Louis Henry Zeimer din Toledo, care, timp de mulţi ani înainte de a muri, a fost pastorul marii biserici Toledo Gospel. Înainte de a se converti, a păstorit o biserică denominaţională. Povestea deseori de momentul în care a citit pentru prima dată o copie a revistei Alliance Life şi cum a fost pus faţă în faţă cu posibilitatea de a fi mântuit - şi de a şti acest lucru. Simplu, şi-a dat inima Domnului şi a fost convertit. Apoi, a început să le predice oamenilor săi despre minunea naşterii din nou şi trezirea a venit. A fost chemat de liderii denominaţiei sale să povestească despre acest lucru, aşa că s-a ridicat şi a citit din scrierile lui Luther şi le-a arătat că ceea ce predica el era ceea ce Luther a propovăduit despre credinţă şi justificare. L-au acuzat de erezie şi i-au cerut să demisioneze. "Asta a fost promovare!", a declarat el mai târziu. A acceptat amvonul unei bisericuţe a Alianţei creştine şi misionare, dar predicile şi slujirea lui au format foarte curând marea biserică Toledo Gospel care a trimis zeci de misionari în lume - dintre care trei au fost fii şi fiice de-ale lui. Acest om a ştiut ce înseamnă să primeşti şi să trăieşti pentru Isus în mod agresiv şi cu întreaga personalitate. A renunţat la tot - amvon, casă parohială, pensie. Totul s-a dus de dragul lui Hristos. Este vremea să fim bărbaţi - şi femei! 

De ce doresc creştinii ca totul să fie deja gătit, feliat, sărat şi se aşteaptă ca Dumnezeu să vină şi să aştepte ţinând mâncarea la buzele lor de bebeluşi în timp ce ei lovesc masa şi plescăie? Şi noi credem că acesta e creştinism! Nu este! O rasă atât de degenerată, de nelegitimă nu are nici un drept să se numească creştină.

Aceia care insistă asupra faptului că Domnul Dumnezeu le face pe plac, lăsându-i să meargă mai departe aşa cum sunt şi că la sfârşit, tot le va spune: "Veniţi, slujitori credincioşi", sunt nebuni. Cineva trebuie să le spună acest lucru acum. Trebuie să îndeplinim orice condiţie pe care o pune El!

Iosif Anca - Imbracarea trupului unui crestin

Raymond Vancu - Muzica placuta lui Dumnezeu

Fugi pentru viata ta! - Carter Colon

Opreste-ti idolul tau!

Crucea veche si crucea noua

Neanunţată şi prea puţin detectată, în cercurile evanghelice populare s-a strecurat o nouă cruce. Seamănă cu vechea cruce, dar este diferită. Asemănările sunt superficiale; deosebirile sunt fundamentale.

Din această cruce nouă a izvorât o nouă filosofie a vieţii creştine, iar aceasta a produs o nouă tehnică de evanghelizare – un nou tip de servicii divine şi un nou tip de predicare. Noul evanghelism foloseşte acelaşi limbaj ca şi cel vechi, dar conţinutul lui nu mai este acelaşi, iar accentele sunt altele. Crucea veche nu avea alianţe cu lumea. Pentru inima firească şi mândră a lui Adam, ea însemna sfârşitul călătoriei. Ea producea efectul sentinţei impusă de legea de pe Sinai. Crucea nouă nu este opusă rasei umane; din contră, este un prieten amabil şi, înţeleasă corect, ea este izvorul pentru un ocean de distracţie şi plăcere inocentă. Ea îi permite lui Adam să trăiască fără deranj.

Motivaţia vieţii lui rămâne neschimbată; el trăieşte tot pentru propria lui plăcere, numai că acum se desfată cântând coruri şi privind filme religioase, în loc de a cânta cântece sălbatice şi de a bea vodcă. Accentul este tot pe plăcere, deşi distracţia este acum la un nivel mai înalt, moral, dacă nu intelectual. Noua cruce încurajează o abordare nouă şi complet diferită a lucrării misionare. Evanghelistul nu cere lepădarea vieţii celei vechi înainte ca cea nouă să poată fi primită. El nu predică contraste, ci similitudini. El caută să atingă coarda interesului public, arătând că noua credinţă nu are pretenţii neplăcute; din contră, ea oferă tot ceea ce oferă lumea, doar la un nivel mai ridicat. Exact lucrurile după care aleargă o lume înnebunită de păcat sunt prezentate cu iscusinţă a fi exact lucrurile pe care le oferă evanghelia, doar că produsul religios este de o calitate mai bună.

Noua cruce nu îl sfâşie pe păcătos, ea doar îl redirecţionează. Ea îl călăuzeşte spre un mod de viaţă mai curat şi mai satisfăcător, salvându-i respectul de sine. Tipului declarativ ea îi spune: "Vino şi exprimă-te de partea lui Hristos." Egoistului îi spune: "Vino şi laudă-te în Domnul." Căutătorului de distracţii şi emoţii îi spune: "Vino şi bucură-te de satisfacţiile părtăşiei creştine." Solia este împinsă în direcţia curentului la modă pentru a putea fi acceptată de public. Filosofia din spatele acestui gen de evanghelie poate fi sinceră, dar sinceritatea nu o poate salva de a fi falsă. Este falsă deoarece este oarbă. Ea pierde complet sensul crucii. Crucea veche este simbolul morţii. Ea reprezintă sfârşitul abrupt, violent, al fiinţei umane. Omul din timpul Romei, care îşi lua crucea şi pornea pe drumul ei, spusese deja "la revedere" prietenilor lui. El nu se mai întorcea acasă. Pleca pe un drum fără întoarcere. Crucea nu cunoştea compromisuri, nu modifica nimic, nu excludea nimic; ea omora complet şi pentru totdeauna. Ea nu încerca să păstreze relaţii bune cu victima. Ea lovea cu forţă şi cruzime, iar când îşi termina treaba, omul nu mai era. Rasa lui Adam este sub sentinţa de moarte. Nu există înţelegere sau evadare. Dumnezeu nu poate accepta roadele păcatului, oricât de inocente sau frumoase ar părea ele în ochii omului.

Dumnezeu salvează individul lichidându-l şi apoi înviindu-l la o viaţă nouă. Evanghelia care trasează paralele între căile lui Dumnezeu şi căile oamenilor este falsă, conform Bibliei, şi crudă pentru sufletele ascultătorilor. Credinţa lui Hristos nu merge paralel cu lumea, ci o intersectează. Venind la Hristos, noi nu aducem vechea viaţă la un nivel mai înalt, ci o lăsăm la cruce. Bobul de grâu trebuie să cadă în pământ şi să moară. Noi, cei care predicăm evanghelia, nu trebuie să ne privim ca fiind agenţi de relaţii publice, trimişi să aducă înţelegere între Hristos şi lume. Nu trebuie să ne imaginăm însărcinaţi să-L facem pe Hristos acceptabil lumii de afaceri, presei, sportului sau educaţiei moderne. Noi nu suntem diplomaţi, ci profeţi, iar mesajul nostru nu este un compromis, ci un ultimatum. Să predicăm vechea cruce, şi vom avea vechea putere.

A paşte oi sau a distra capre - C.H. Spurgeon

Printre creştinii declaraţi s-a furişat un rău atât de bătător la ochi şi de obraznic, încât chiar şi cei mai miopi îl pot vedea. În ultimii câţiva ani s-a răspândit cu repeziciune, ca drojdia care lucrează până ce s-a dospit tot aluatul. Rareori a insuflat Satan bisericilor ceva mai viclean şi mai abil, anume că este o parte a misiunii lor aceea de a oferi oamenilor distracţie, pentru a-i putea câştiga. Mărturia Bisericii şi-a pierdut tot mai mult profunzimea, a devenit tot mai superficială. Puritanii încă vorbeau pe şleau, fără înconjur. Apoi omul a devenit indiferent şi n-a mai luat chiar aşa în tragic influenţele lumeşti. Curând, ele au fost tolerate la marginea bisericilor. Astăzi sunt instituite oficial cu argumentul că, în felul acesta, se pot atinge marile mase.

La aceasta răspund în felul următor:

În primul rând, nu rezultă nicăieri în Scriptură că ţine de însărcinarea Bisericii creştine faptul de a oferi oamenilor distracţie. Dacă lucrul acesta ar ţine de lucrările spirituale, oare nu l-ar fi amintit Cristos? El a spus: "Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia întregii creaţii" (Marcu 16:15). Este suficient de limpede. La fel de limpede ar fi fost dacă ar fi adăugat: "... şi oferiţi distracţie celor care nu primesc Evanghelia cu mare interes". Dar nu găsim asemenea cuvinte. Se pare că El nu Se gândea la aşa ceva.

Să luăm un alt pasaj: "El a dat pe unii ca apostoli, pe alţii ca profeţi, pe alţii ca evanghelişti şi pe alţi ca păstori şi învăţători... pentru lucrarea de servire" (Efeseni 4:11-12). Unde să-i încadrăm pe mucaliţi? Duhul Sfânt nu-i menţionează. Au fost oare profeţi persecutaţi pentru că nu i-au făcut pe ascultători să râdă sau pentru că au refuzat să facă lucrul acesta? (...)

În al doilea rând, oferirea de distracţie este în contrast direct cu învăţătura şi cu viaţa lui Cristos şi a tuturor celorlalţi apostoli. Care a fost atitudinea Bisericii faţă de lume? "Voi sunteţi sarea..." (Matei 5:13), nu bomboana! Sarea este respinsă, nu înghiţită (cu plăcere). Cuvintele lui Cristos au fost scurte şi dure: ,,Lăsaţi morţii să-şi înmormânteze morţii" (Matei 8.22); Isus credea aceasta cu o seriozitate sfântă!

De-ar fi introdus Cristos mai multe elemente vesele şi plăcute în predicile Sale, nu Şi-ar fi pierdut popularitatea în incidentul din Ioan 6:60-69 (...). Nu citesc deloc că El ar fi spus: ,,Fugi după ei, Petre, şi spune-le că de mâine dimineaţă vom pune un alt fel de serviciu religios, atractiv, cu o predică scurtă. Vom pregăti mulţimii o seară plăcută. Spune-le că se vor simţi bine. Repede, trebuie să-i aducem cumva încoace pe oameni!"

Lui Isus Îi era milă de păcătoşi, El a suspinat şi a plâns din cauza lor, dar n-a încercat niciodată să-i distreze. În zadar va căuta cineva în Epistole Evanghelia distracţiei.

Mesajul sună: ,,Ieşiţi [din lume], rămâneţi afară şi păstraţi-vă curaţi de ea!" (...) Primii creştini aveau o încredere nesfârşită în Evanghelie şi nu aveau nevoie de alte arme. După ce Petru şi loan au fost arestaţi din cauza predicilor lor, Biserica s-a strâns la rugăciune [Fapte 4]. Dar, în cererea ei, n-a spus: ,,Doamne, dă servilor Tăi ca, prin distracţia inofensivă şi chibzuită pe care o oferim acestor oameni, să le arătăm ce veseli suntem noi creştinii".

Ei nu s-au lăsat opriţi în a-L vesti pe Cristos; ei nu aveau timp să organizeze distracţii. Împrăştiaţi de persecuţie, s-au dus pretutindeni şi au predicat Evanghelia. Ei şi-au pus lumea-n cap. Aceasta e deosebirea faţă de noi, creştinii de azi.

"0, Doamne, Te rog să cureţi Biserica de toată putreziciunea şi absurditatea cu care a împovărat-o diavolul şi să ne readuci la metodele apostolilor!"

În fine:"Distracţia creştină" nu-şi nimereşte ţinta. Ea pricinuieşte tinerilor convertiţi pagube pustiitoare. Să se scoale cei nepăsători şi batjocoritori, care îi mulţumesc lui Dumnezeu că Biserica le-a venit în întâmpinare la jumătatea drumului, şi să depună mărturie. Să ia cuvântul cei trudiţi şi împovăraţi, care au găsit pace prin concertul "creştin". Să se ridice alcoolicii care au primit impulsul decisiv la convertire prin piesa "creştină" de teatru. Nimeni nu se va ridica. Evanghelizarea prin distracţie nu duce pe nimeni la convertire.

Ceea ce avem astăzi nevoie este studiul cu încredere [al Cuvântului lui Dumnezeu], împreună cu o viaţă spirituală serioasă, în care una creşte din cealaltă, ca fructul din rădăcină.

Avem nevoie de învăţătură din Cuvânt, care să ne impresioneze în aşa fel mintea şi inima, încât să ne aprindem şi să ardem.

Catalin Sireagu - Marturie

Paul Washer - Religia care te trimite in iad

Agonie - Leonard Ravenhill

Sarbatoarea Recunostiintei

Pe data de 28 octombrie 2012 incepand cu ora 10:00 sunteti invitati sa participati impreuna cu noi la Sarbatoarea Recunostiintei. Va asteptam cu drag pe toti, ca sa-I multumim Domnului nostru Isus Hristos pentru toate binecuvantarile revarsate din belsug peste noi in acest an. 

Sambata seara, 6 octombrie 2012 incepand cu ora 18:00 la Biserica Filadelfia Toledo va avea loc un botez nou-testamental in Numele Domnului Hristos. 

Mesajul principal va fi transmis de fratele Emanuel Fedur, si ca grup de cantare Elim Harmony. 

Va asteptam cu drag.

Rugaciunea

Pentru multi oameni, rugaciunea se limiteaza la niste vorbe invatate pe de rost. Dar a te ruga inseamna a te adresa lui Dumnezeu ca si un copil fata de tatal sau. Pe pamant pot sa se roage mii in acelasi timp si Dumnezeu nu pierde din vedere nici macar un gand al lor. In diferiti psalmi avem scris: "Doamne, Tu ma cercetezi... si ma cunosti..., caci nu-mi ajunge cuvantul pe limba, si Tu, Doamne il cunosti in totul" (Psalm 139:1-4). " Domnul priveste din inaltimea cerurilor, si vede pe toti fiii oamenilor" (Psalm 33:13).

A te ruga inseamna a-i spune lui Dumnezeu toate nevoile si necazurile si a avea siguranta ca El va raspunde potrivit intelepciunii Sale. El stie ce este bun pentru fiecare care se roaga. 

Asa cum Dumnezeu ne vorbeste prin Cuvantul Sau, Biblia, noi putem sa-i vorbim prin rugaciune. Dumnezeu asculta rugaciunile noastre. Mantuitorul este marele si unicul Mijlocitor la Tatal ceresc, prin care putem sa adresam rugaciunile. Cat de bucurosi pot fi cei care Il cunosc pe Mantuitorul, fiindca in El au gasit si pe unicul Mijlocitor la Tatal. Ai un astfel de Mijlocitor la Tatal ceresc?

Purtare de grija

In anul 1960, un crestin a fost deportat in Siberia. Acolo a indurat multe lipsuri. Era trimis in fiecare zi la o cantina, cale de 3 km. pe jos, pentru a aduce portiile de mancare pentru ceilalti detinuti. Lada cu mancare era sigilata, iar el nu primise de mancare de trei zile. Crestinul se ruga mereu lui Dumnezeu pentru situatia in care se gasea. In zorii celei de-a patra zi, un stol de corbi speriati de aparitia sa pe drumul care trecea prin padure, s-au ridicat in zbor, lasand in urma lor o bucata mare de paine. El a luat painea, a mancat din ea si i-a dat si gardianului invrajbit. 

Teama zilei de maine este o mare primejdie pentru viata de credinta. Cat de usor imprejurarile vietii ne imping spre prapastia temerii! Daca aplecam urechea spre astfel de glasuri, il necinstim pe Dumnezeu si suferim noi insine. Dumnezeu vrea sa ne arate calea de scapare din astfel de situatii dandu-ne un exemplu concret din natura: pasarile cerului de care ingrijeste El. Oare nu suntem noi mai de pret decat pasarile? 

Sa ne punem toata increderea in Dumnezeu si El va ingriji de noi! Exemplul de astazi este o dovada intre multe altele.